Persoane interesate

luni, 15 februarie 2010

Ciresul Ei







Undeva,departe, acolo unde dorul meu a crescut lang-un trup de cires,mai traieste casa BUNEI.
Ciresul e dulce-amarui,mai dulce decat viata si mai amar ca nefiinta,iar Buna l-a udat de mic,de cand era cat un bat de mangaiat copii nazdravani.Intr-o zi, stiu din auzite, ca Mama a intrat cu mine in brate, m-a pus sub umbra de cires si m-a lasat sa cresc.
Buna trecea mereu,sa ne adape.Pe el cu apa pe mine cu soapte. Cand am inceput sa-i pricep soaptele am inteles ca mai tot timpul seara,imi citea dintr-o carte.Isi punea ochelarii schiopi si ma arunca in lumea literelor pictate in chip de poveste.
Cand am crescut si literele au inceput sa capete forma, mi-am zis ca vrea sa asculte, ca vrea sa simta, ca vrea sa mearga cu mine de mana prin povestile mele. La inceput am fost stangaci, nu reuseam sa ii arat mai nimic Bunei. Apoi am reusit. Am inchis ochi si cu sufletul larg deschis am citit. Eram acolo;printre zmei,printre printi si cersatori,cu Morcoveata la pas,cu Bonapartte pe front,construind colhoaze sovietice,si fugind cu Baltagul in mana si cate si mai cate altele.Cuvintele imi intrau in fiinta si curgeau in mine ca un rau.Ca un rau de lumina.
In zilele in care Buna avea treaba cu nasterea painii,ma suiam sus,aproape de stele,pe spatele ciresului meu si le povesteam ce fac oamenii pe pamant.Din varful lui puteam privi tot universul,trebuia sa-mi intind aripile si sa zbor.Atat de aproape eram de ele.
In casa de sub mine painea se nascuse.Fara sa-i tulbur somnul ciresului,sau poate ca mersul lui printre stele, ma coboram prelins precum sarpele. De fiecare data il imbratisam pentru bunatatea lui de a ma primii la el in suflet. Apoi. Apoi ma apropiam de fereastra mica in patru canaturi si o pandeam pe Bunica.La lumina lampii,totul parea de aur. Chipul Ei,fiinta Ei,casa si mai ales painea.O scotea din cuptor,o imbrobodea cu un stergar nou si o facea frumoasa.Facea semnul crucii deaupra si o punea pe masa.Cnd se intorcea sa ma strige,mai mereu, eram langa EA.
Mancam in tacere pentru a nu plange Maica Domnului ,iar dupa ce aduceam multumire,Buna incepea sa-mi spuie. Adormeam si glasul ei ma calauzea prin lumea viselor.
Intr-o zi viata ma rapit.Povestile sau oprit acolo sub ciresul bunei,in casa in care imi crescuse aripi.A trebuit sa plec,sa fug de copilarie si sa devin barbat.O vreme i-am scris.Apoi...s-a lasat tacere.
Intr-o zi mama mi-a zis ca a murit Buna!Plangeam dar lacrimile nu voiau sa cada,tot de la EA invatasem.Casa e goala. In rafturi de biblioteca de la tara sta lumea mea de basm. Ciresul si-a pierdut din demnitate.Nu mai are nici un vis ce sa-i incolaceasca trupul.Ultimul Ei caine e orb si inca plange seara dupa mana care il crescuse.Poarta e ascunsa dupa ierburi nalte.Iar dincolo de ea,inchisa pe vecie sta copilaria mea.
Pun urechea pe pieptul pamantului si incerc sa-i aud soapta si nu o gasesc. Ma intorc catre stele, si-i vad chipul fericit.Odata mi-a zis:
COPILE,drumul catre stele incepe de pe pamant!Sa fii bun si drept si bland si cumpatat si atunci mereu vei fi calauzit doar catre lumina.
Ea Buna si ciresul EI !

4 comentarii:

  1. Ai scris minunat! Sensibil si duios, asa cum simt si eu copilaria.

    Dar pentru ca de doua postari ma faci sa plang, n-am sa-ti spun ca ai scris minunat. O sa tin secret, drept pedeapsa ca m-ai facut sa simt toata aceasta nostalgie.
    :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Sorine, lacrimi mi-au dat si mie si n-am scapat de ele pana nu mi-am pus gândurile chinuite pe "hârtie".
    Acum e mai bine... :(

    Uimitor cât de tare îşi pune pământul amprenta asupra sufletelor noastre..se simte că pământul Bucovinei este sacru!

    Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  3. Pai am zis eu sa nu mai scri?? De ce-mi traduci cuvintele in felul acesta?!
    Am vrut sa spun doar ca e coplesitoare tristetea pe care o transmit cuvintele tale.
    Si din acest motiv "nu-ti spun" ca ai scris minunat.
    Glumeam, fiindca voiam sa sune a "pedeapsa".
    :D

    RăspundețiȘtergere